In momentul in care scriu, colegii mei stau si decompreseaza dupa o lunga zi, plina de aventuri nedorite. Suntem din nou la Zagora, intr-un camping. Eu incep sa scriu, desi ei ciripesc in jurul meu. Chiar si cum scriu e o poveste in sine. Mai ales la bivuacul de acum trei zile din desert, inainte de a ataca etapa Zagora-Foum Zguid.
Scriu multumita colegului meu de raid, Sorin Brebeanu, care mi-a imprumutat obiectul muncii, laptopul lui, in ciuda conditiilor, in ciuda nisipului atotcuprinzator din jurul nostru. Cu laptopul pe genunchi, bransat la generator, scriu, iar sursa aceea de lumina atrage tot felul de insecte care roiesc in jurul monitorului.
Insa nu ma perturba. Incerc sa le iau ca pe o sursa de inspiratie suplimentara, sa le inglobez in ambient. De fapt, totul este extrem de autentic, iar imprejurari de acest gen ma fac sa simt cu adevarat unde sunt.
Marti, in dupa-amiaza cand am reusit sa merg la un internet cafe sa trimit povestirea precedenta, colegii mei reparau Land Roverul, al carui demaror se stricase, la garajul lui Aziz. Aziz e o cunostinta veche a veteranilor: acum doi ani si-au reparat la el carterele a doua Dacii care se stricasera in etapa de desert.
Cand traversasem Zagora luni, ne urmarise cu scuterul sau, ca sa isi salute cunostintele. Etapa Zagora-Foum Zguid, etapa cuprinsa si in raliul Paris-Dakar, trebuia sa aiba loc marti, adevarata aventura a desertului sa inceapa, dar n-am mai facut-o in acea zi.
Dupa ce ne-am invartit pret de vreo 40 de kilometri prin desert, fara a gasi exact directia in care se afla Foum Zguid-ul, Land Roverul a inceput sa faca nazuri, si a trebuit tractat la Zagora, de catre Toyota, pentru reparatii. Pe drum, in plus, a explodat o roata, colac peste pupaza.
La Zagora, in timp ce Land Roverul era la service-ul lui Aziz - intre noi fie vorba, un service atat de bine echipat incat nu are mai nimic de invidiat unui service european-Toyota a plecat spre Agadir, unde Stephane Lu?on, soferul pana atunci al masinii, trebuia sa ia avionul, iar Gigi, mecanicul raidului, trebuia sa recupereze Aro-ul, reparat la Rabat.
Profetul de la internet cafe
Am profitat de ocazia repararii Land Roverului ca sa plec la internet cafe. Nu aveam dirhami schimbati. L-am intrebat pe baiatul de la internet daca as putea plati in euro. A cam strambat din nas, dar m-a invitat sa lucrez, “si vedem”. Din cauza conexiunii slabe, fotografiile nu au putut fi transmise in nici un fel. Am putut trimite doar textul.
Ma grabeam, caci nu vroiam sa intarzii convoiul. La sfarsit, am vrut sa ii platesc. Ora costa 6 dirhami (1 euro=10,85 dirhami), nu statusem decat jumatate de ora, dar am vrut sa-i dau 2 euro.
Nu a vrut sa-i primeasca, insistand, “Lasati, imi dati alta data, cand mai treceti pe aici.” Eu am insistat la randul meu, explicandu-I ca nu mai trec pe acolo, cel mai probabil niciodata, si ca nu e bine sa contam pe o eventuala reintoarcere a mea pe la Zagora. I-am dat cei 2 euro, si am plecat. Habar nu aveam atunci ce profetie facuse baiatul de la internet.
Cu cele trei Dacii si cu Land Roverul am pornit spre Agadir. Drumul trece prin Agdz, si traverseaza Anti-Atlasul. Peisajul este, inca o data, impresionant, si ne copleseste la sensul propriu. Cam la o suta de kilometri de Zagora ne-am oprit pentru bivuac, in munti.
Dimineata, de pe creasta, se vedeau vaile si muntii inconjuratori, oazele verzi cu palmieri si muntii de piatra rosie, bej, neagra. Am pornit spre Agadir unde ne asteptau restul colegilor si Aro-ul. Agadirul este un oras pe malul Atlanticului, destul de european in comparatie cu restul regiunilor traversate.
Acolo ne intalneam cu Gerard Lu?on, seful expeditiei, venit direct din China; precum si cu doi alti colegi de raid, Nucu Dobronauteanu, de la Murfatlar, si Dusan Filipas, de la Romtelecom. Seara, am innoptat la hotelul Al Moggar din Agadir. Un club frumusel cu piscine, acces la plaja, situat pe malul oceanului.
Un punct negativ insa: desi in holul hotelului se aflau computere cu acces la internet, nu au putut fi utilizate. Conexiunea a cazut exact la ora 19.00, cand m-am asezat in fata PC-ului, si nu si-a mai revenit pana la 23.00, cand se inchidea. O cina marocana tipica ne-a permis sa ne regasim toti intr-un mod convivial in restaurantul marocan al hotelului.
Decizia lui Gerard a fost sa plecam din nou spre Zagora, sa facem etapa pe care n-o reusisem marti, ca sa nu ramanem cu un gust amar si fara a fi vazut acesti kilometri. Baiatul de la internet incepea sa aiba dreptate. I-as fi putut ramane datoare.
Zis si facut, am plecat spre Zagora, insa fara a lua in considerare hachitele Aro-ului, care, la 100 de km de la plecarea din Agadir, si-a dat obstescul sfarsit, cel putin pentru acel moment, si n-a mai vrut sa demareze nici de frica, nici rugat. Tractat pana la Zagora de Toyota, Aro-ul s-a despartit de noi, Daciile, care ne-am continuat drumul. Si din nou, Aro-ul a intrat in service.
Ceea ce m-a facut sa spun, un pic amar: „Nici o zi fara Aro”, caci de cand am venit, la Rabat, n-a fost zi in care sa nu se intample ceva cu masina.
In noaptea aceea am dormit la campingul L’Oasis enchantee, a carei patroana e o frantuzoaica. Cu aceeasi ocazie am pus la punct un sistem echitabil de gatit prin rotatie, in fiecare zi fiind randul unei masini sa se ocupe de hrana grupului.
Foum Zguid, peisaj lunar
A doua zi dimineata am plecat spre Foum Zguid, abandonand din pacate Aro-ul in service, cu tot cu bravul sau sofer si mecanic, Gigi. Acesta urma sa repare masina si sa ne prinda din urma, mergand pe drum asfaltat, si nu pe traseul facut de noi.
Condusi de Gerard, om invatat cu desertul, aflat la a 15-a traversare, am reusit sa gasim drumul spre Foum Zguid. Si sa stiti ca nu este deloc usor, in desert unde totul e la fel in jur, unde un relief seamana cu cel alaturat, unde orice copac este copia la indigo al unui alt copac.
Peisajul dintre Zagora si Foum Zguid a fost lunar. N-am fost niciodata pe Luna, dar imi inchipui ca asa ar putea sa arate. Pietre, soare foarte intens, denivelari. S-a innisipat o masina si am participat toti la deznisiparea ei. Nu mai erau tufe mai deloc. Cand si cand un accacia african. Ce e fantastic sunt oamenii locului. Te uiti, si e totul pustiu.
La un moment dat (era sa spun, in mod eronat, din pamant din iarba verde, desi mai potrivit ar fi sa spun din pamant din piatra seaca), apar unul, doi, trei oameni; cu capre sau fara. Parca rasar din senin. Probabil ca locuitorii desertului au un simt aparte de a se disimula privirii trecatorului european, si apar doar cand considera oportun acest lucru.
Am depasit Foum Zguid, si am innoptat intr-un bivuac, langa M’Hamet, pe o coama de deal, lunar intr-adevar. Era randul echipajului nostru la gatit. O sa va spun eu: ce e cel mai greu nu e sa gatesti pentru 14 oameni, nu e nici macar sa o faci in conditiile acelea dificile.
Cel mai greu este sa incropesti cu ceea ce ai, sa ai destula imaginatie cat sa combini proviziile din masini ca sa rezulte ceva gustos si agreabil dupa zile atat de extenuante.
Am gatit, ajutata de Cornel (Ivanciuc), colegul meu de masina, trei feluri: salata de ton cu porumb, mazare cu legume si sos, si desertul a fost o salata de fructe (mere, piersici, smochine, si ca alcool traditionala tuica.... neavand altceva care sa poata fi pus in salata de fructe). Dar raidistii au parut satisfacuti.
Drumul spre sud, prin Sahara Occidentala
A doua zi dimineata, pe 7 octombrie, am purces iar la drum. De la Foum Zguid, drumul nostru spre sud trebuia sa ne duca la Tan-Tan. In drum, dimineata, ne-am reintalnit cu Gigi si Aro-ul a reintegrat raidul, nedepasind totusi viteza de 80 km/ora. Am trecut prin Ta-Ta, Akka, si inainte de Tan-Tan am facut bivuac pe malul oceanului. Cativa pescari innascuti au cules crabi.
Singurul dezavantaj (dar major) al bivuacului pe malul marii, este umezeala teribila. Hainele ne erau absolut ude, iar corturile dimineata incredibil de umede (din fericire, doar pe dinafara).
Duminica, pe 8 octombrie, am plecat din Tan-Tan, si ne-am indreptat, prin Tarfaya, spre Laayoun, capitala Saharei Occidentale. Acolo am facut plinul la masini si am umplut cate 3 bidoane de cate 30 de litri cu carburant pentru fiecare masina. Si am mai facut ceva... deja simt ca banuiti ce... Ei bine, am asteptat ca Aro-ul sa gaseasca un service care sa-i poata lipi radiatorul.
Incredibil, dar adevarat.... „Nici o zi fara Aro” incepe sa devina deviza nefericita a acestui raid. Evident cu toate contratimpurile generate... Incepem sa gandim din ce in ce mai mult sa abandonam etapele care trec prin Choum, Attar....
De la Laayoun am pornit la drum, spre Dakhla, iar la iesire din Dakhla am facut al doilea bivuac pe malul oceanului. Au gatit Stan (Constantin, fotograful raidului), si Dorel. Ne-au preparat couscous cu pui. In seara aceea am avut doi musafiri. Primul a fost cam inspaimantator: un scorpion. Primul scorpion din viata mea atat de aproape.
Al doilea vizitator, mai dragut, un soarece de desert, numit pars. Am ezitat mult inainte de a ma duce sa dorm in cort. Eram destul de paralizata de viziunea scorpionului, si ma intrebam daca solutia cea mai potrivita nu ar fi sa dorm in masina, in ciuda inconfortului cert. Dar am ales cortul, insa deja in momentul cand oboseala ma doborase. Noaptea a fost la fel de umeda si ne-a udat inca o data absolut totul.
Dimineata m-am felicitat ca sunt teafara si neintepata de scorpion. Am plecat, din nou spre sud, spre Mauritania. Dupa Dakhla, am trecut prin Boujdour, si apoi la Bir Guendouz am intrat in Mauritania. Insa despre asta, intr-un episod viitor.
HotNews.ro, Gabriela A. Malcinschi, 12 oct 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu